3 ore câştigate la BEST-FEST

      

Fostul B'estival şi-a schimbat denumirea anul acesta în B'estFest pentru că, probabil, mai există un B'estival în Marea Britanie. Cei de la E-Magic încearcă prin acest eveniment să contureze un trademark pentru oraşul Bucureşti, unul la care să vină cât mai mulţi turişti din toată Europa, aşa cum se întâmplă la unguri, la sârbi şi prin alte ţări civilizate. Însă problema cu B'EstFest-ul este salata de stiluri diverse. Din cele cinci zile, doar serile de joi şi vineri au captat interesul fanilor muzicii electronice, chiar şi acelea fiind "perturbate" de concerte rock, pop, sau alternative. Nu consider diversitatea ca un lucru rău, din contră, e bine să ai de unde alege, însă ar fi fost frumos să avem o zi întreaga dedicată numai muzicii de dans. Sigur, se adaugă şi problema biletelor, una e să ai totul concentrat într-o zi şi alta e să te duci pe toată perioada pentru câte un concert sau două. În lipsa unor scene distanţate, nu se puteau desfăşura nici concerte concomitent, astfel încât marea majoritate a publicului avea de îndurat plictiseala sau se putea ocupa cu plimbatul pe la corturi, mâncare, tot felul de alte activităţi numai să treacă timpul până la intrarea trupei preferate.

Joi seara Moby intră pe scenă după Motorhead. Este incredibilă energia sa şi explozia pe care o are, alergând pe toată scena, cântând la chitară, la bongos-uri, la clape. Acompaniamentul său este format din două soliste, două viori, o fată la clape şi un baterist. Negresa are o voce de neuitat. Printre ultimele sale creaţii se strecoară clasica 'go', melodie cu care a debutat Moby acum 18 ani. În public atmosfera atinge apogeul la 'lift me up', piesă cu mesaj politic pe care Moby a ţinut să o prezinte ca atare, pomenind, plin de speranţă, că acum America are un nou preşedinte şi că va fi totul ok. Dealtfel Moby este unul dintre puţinii artişti implicaţi în campanii politice, pe blogul său fiind adeseori postate proteste la adresa regimului Bush, acţiunile acestuia fiind contestate în mod sistematic şi, zic eu, îndreptăţit. Dacă vă închipuiţi că e un fanatic, nu este cazul. Moby e doar un tip inteligent care s-a născut în suburbiile New York-ului şi a ajuns întâmplător în showbiz. Dar putea la fel de bine să fie avocat sau consilier politic. Orice interviu te face să înţelegi că omul chiar are ce spune, spre deosebire de majoritatea papagalilor cu aere de vedete. Când a venit prima oară în România a nimerit în anii 90 într-o ţară după comunism, în plină inflaţie, cu un guvern incompetent şi cu oameni care abia scoteau capul în Europa. Atunci declara că este foarte interesat de aceste ţări din blocul estic şi de efectele comunismului asupra acestora. Acum a avut ocazia să vadă o ţară europeană şi un public dezinhibat, cu totul şi cu totul schimbat. Revenind la concert, după un omagiu adus lui Johnny Cash şi încă trei piese, recitalul se încheie cu 'feeling so real', una dintre cele mai tari piese ale sale, techno din 94, care m-a făcut să mă simt extraordinar.

În următoarea seară, vineri, headlinerii sunt Orbital. Trupa briatnică legendară care a dat un nou sens sunetelor electronice, o parte din garda veche, Orbital stau alături de Future Sound of London, The Orb, Underworld sau Massive Attack printre monştrii sacri ai muzicii de club. La Orbital te impresionează în primul rând setup-ul. Cei doi sunt înconjuraţi de o duzină de sintetizatoare, samplere şi sequencere. E drept că nu vezi ce fac acolo dar nici la un party nu vezi neapărat cum mixează DJ-ul. Te bucuri de muzică. Iar muzica celor doi este făcută pentru live. Sunetele ies nervoase din pereţii de boxe şi se sparg în stomacul fiecăruia dintre noi, beat-urile atât de clare şi atât de puternice îţi dictează mişcări ale corpului aproape inconştiente. Sigur, doar unora, pentru că trei sferturi din cei prezenţi nu erau foarte pregătiţi şi atmosfera din public nu a existat. Belfast, Satan, chime, toate piesele trec prin repertoriu şi îşi fac efectul asupra sfertului rămas şi probabil ceva mai cunoscător, eu realizez într-o secvenţă de breaks cum ar trebui să sune breakbeat-ul. După o oră şi jumătate, cei doi îşi iau la revedere şi rămânem buimaci, ca şi cum ar fi dat un tren peste noi. Acum trebuie să ne întoarcem la plictiseala obişnuită. Ce păcat.

Au fost aşadar 3 ore din viaţă câştigate. Pentru că în acele 3 ore muzica a fost mai presus decât publicul, fitzele, sonorizarea, organizarea, prietenii şi toţi factorii pe care îi iei în considerare atunci când evaluezi o petrecere sau un concert. "Da, frate, da' n-a fost atmosferă", ar putea suna o contestaţie îndreptăţită... Muzica nu este făcută întotdeauna să te aducă pe tine, spectator, în culmea exteriorizării. Moby are piese cu mesaj, unele sunt triste, vorbesc despre dezamăgiri sau despărţiri, altele sunt politice, te face să gândeşti. Muzica celor de la Orbital e puţin mai dificilă şi mai greu de digerat, chiar dacă e, oficial, de dansat. Mai degrabă asculţi şi încerci să procesezi ceea ce percepi, abia după ce ai ascultat de sute de ori îţi intră în sistem şi ţi se pare natural să dansezi. Muzica din aceste 3 ore se absoarbe, cu fiecare secundă. Pentru că sunt trupe pe care trebuie să le vezi live să te distrezi şi trupe pe care trebuie să le vezi live pentru că spun ceva. Să sperăm la ceva mai multă muzică electronică la anul şi nişte concerte cel puţin la fel de interesante.